eu vreau sa fiu ca vantul

Tinti indelung cu pusca dupa ce masura vantul, ceilalti stateau ascunsi pe undeva prin tufisuri, eu insa stiam ca daca rateaza, sunt urmatorul suport si stateam in spatele lui, il vedeam ca nu-si tine ochiul aproape de luneta, ca se uita la arma, ca-si sopteste o rugaciune pentru el, sau pentru arma lui. Ii vad ochiul mijit cu incretirurile de barbat in plina tinerete, cum ii joaca sub pleoapa, parca incercand sa o strapunga, ochiul trece in prelungirea mainii, mana trece in prelungirea tevii, il simt ca are „tinta” in vizor , astept sa se incordeze dar din contra il vad inmoindu-si cotul pe patul armei.
Eleonora, doar tu imi ramai, sopteste.
Ii vad fata schimonosita parca de o durere puternica, se simte privit si deschide ochii, il vad inspirand lacom aerul verde al padurii de parca s-ar ineca, fixez luneta si nu-mi vine sa cred, chipul Generalului incadrat de aura parului alb-grizonat, imi sageteaza ca intr-un reflex crucea de pe tinta, Generalul pe care-l credeam mort, se afla in bataia a doua pusti manuite de cei mai buni lunetisti, incerc sa trag aer in piept, deci era adevarat, tatucul incerca sa scape de cei mai buni oameni cu care a facut revolutia. Nu incerc sa fiu patetic, insa omul acela ne-a aratat ce inseamna viata, ce inseamna onoarea, ce inseamna adevarata disciplina in armata, nu ne puteam inchipui ca Generalul care a jertfit atat de multe pentru Patrie sa fie dusmanul poporului.
Am pus arma jos, scotand siguranta, la fel a facut si el, cei din tufisuri ne-au simtit ezitarea, si-au dat seama stiindu-ne reputatia ca nu renuntam de flori de mar sa anihilam tinta, ne-am privit in ochi, nu stiu ce a citit el in ochii mei, el linistit a indreptat arma catre leitenant, ar fi bine sa nu te misti, masinal am indreptat si eu arma spre cel cu Thompson-ul, un batran putin speriat dupa intorsatura lucrurilor, pentru ca stiam despre ceilalti ca nu stiau mare lucru cu pustile lor, pe cand o rafala chiar si necontrolata are mai multe sanse sa ne atinga. Leitenantul prea tinerel sa stie cu cine are de a face incerca sa-i explice ce inseamna sa nu execute ordinul, uita ca noi nu doar refuzam executarea, noi il amenintam. Ar fi bine sa plecati cu totii, ar fi bine, rosti el iar calm, eu zambii in mine, calmul in asemenea situatii scoate frica celorlalti si mai mult in evidenta. Ceilalti si-au dat seama ca ar fi inutil sa moara acum cand razboiul deja se terminase, stiau inca dinainte de a veni cu noi reputatia lui, stiau ca nimeni nu l-ar fi putut intimida cu nici o arma, cu nici un ordin. Leitenantul insa era tanar, din valul studentilor in cautare de aventuri carora li se parea ca armata e viata personala, care credeau inca cu ardoare in viitorul luminos al marelui imperiu.
Eram postat cu spatele spre un carpen gros, ceilalti nu ma vedeau, decat leitenantul si cel cu Thompson-ul, astfel vazui cum leitenantul ca din greseala atinse si deschise butonul tocului, ca intr-o alunecare apuca Nagan-ul si incerca sa tinteasca spre el, ca o detunatura de trasnet el is descarca arma in capul leitenantului, si se arunca dupa un copac, apasai si eu pe tragaci si glontul meu strapunse pieptul batranului cu pusca-mitraliera. As fi avut alta optiune, stiam ce inseamna sa fii trimis sa omori un om imposibil, si sa nu-l omori, chiar daca stiam ca pentru asta va trebui sa ma ascund toata viata.
Ceilalti au fugit speriati, el s-a intors spre mine, a dat din cap, apoi prin luneta a privit in directia Generalului, a carui garda auzind impuscaturile, imediat au pornit spre locul nostru, asa ca a trebuit sa ne retragem si noi in fuga, aproape pe acelasi traseu pe care au fugit ceilalti.
Trebuie sa pleci, iti risti viata cu mine, n-au sa te lase in pace, dar am sa te ajut pentru ca m-ai ajutat. L-am privit, n-am inteles de ce s-a referit doar la mine ca trebuia sa plec, insa in tot rastimpul cat am stat cu el am inceput sa-l inteleg. N-am facut-o pentru tine, ii eram dator Generalului macar cu atat. Ne-asteapta streangul, nu intelegi. Mi-e indiferent eu mi-am trait viata, insa tu esti tanar, nu meriti o astfel de rusine.
Stiu ca acum iti pare ca lumea e cu susul in jos, ca cei din conducere duc o politica de exterminare a tuturor elitelor, si sa stii ca ai dreptate, eu am luat parte la lucruri ingrozitoare, dar pana cand poate continua asta?
Il privesc uluit, de doua luni stau in preajma lui si niciodata nu l-am auzit vorbind atat de mult.
Tac, nu am nici un gand pe teava mintii, desi raceala fierului pustii mele mi-a adus gandurile la rece, totusi nu simt nici o parere de rau, simt un tremur placut.
Mergem deja de doua zile spre sud, cand si cand intretaiem cararui umblate, dar stiam ca la un moment dat padurea nu o sa ne mai apere de ochi straini. Am asteptat caderea serii cand in departare am vazut fortul, nu stiam locul insa se pare ca el cunostea fiecare cararuie.
Departeaza-te de mine, dar stai pe langa, s-ar putea sa fie un avanpost pe aproape, vom trece cate unul, sus dupa pinul inalt este o pestera, acolo ai sa-mi vezi umbra, e ferita de privirile celor din fort, daca reusim sa trecem de pin, suntem deja in Polonia.
Il vedeam cum se departeaza incet, furisandu-se pe sub iarba ca intr-o mare. Il urmaream din geana padurii prin luneta, desi stelele nu-mi furnizau lumina necesara, apoi cand disparu in intuneric am indreptat-o spre fortareata, santinelele pareau somnoroase.
Linistea noptii imi accelera ritmul batailor inimii, stiam ca fortaretele de granita erau inzestrate mai tot timpul cu mici avanposturi ascunse in jurul lor, mascate foarte bine.
Trecuse deja o jumatate de ora si sus nu aparea nici o miscare. Mainile si picioarele imi amortisera din cauza incordarii si frigului noptii, incercam sa ma misc cat de cat ca sa scap de incordare, spatele mi se arcuise si aveam o durere stransa in ceafa. Dupa calculele mele in jumatate de ora un om care cunoaste locurile se putea strecura pana acolo, dar trecuse deja doua ore si-mi faceam griji, imi trecu prin cap sa ma retrag si sa o iau inapoi, apoi iarasi mi-am adus aminte ca nu puteam sa dau inapoi. Liniste...
M-am trezit brusc din somn, nu dormisem de cateva zile, starea de veghe mi-a disparut si m-a lasat prada lui Morpheus, insa afara era un soare puternic.
Mi-am adus aminte de el, si in cap mi-au aparut mii de ganduri, de ce nu mi-a facut semnul, m-a lasat aici, astfel sta linistit fara o grija in plus. Voiam sa plang de ciuda si neputinta. Insa simtii la cativa pasi de mine un zgomot suspect. Eram acoperit de ramurile unei tufe de alun, langa un stejar batran cu trunchiul gros, intotdeauna imi alegeam cu grija un loc de acoperire. Am scos piedica pustii si stateam cu respiratia intretaiata, asteptand ca zgomotul sa se infatiseze, era un om am inteles clar dupa zgomotul pasilor, pasea neatent, crengile trosnite sub pasii lui m-au facut sa-mi dau seama ca nu era el, el nu si-ar fi permis asa ceva. Era un soldat tanar, pasea absent, parea ca vorbeste in sine si era foarte revoltat parca, fuma in pumn, m-am gandit ca un cutit in beregata m-ar fi scutit de zgomote in plus, ba chiar de un risc in plus. Mi-am dat seama ca nu era santinela, era doar un ostas pe care probabil l-a parasit iubita, si care i-a scris o scrisoare lunga si care acum presupun era plina de lacrimi, iar el ravasit nici nu auzea ce se intampla in jur.
Dupa ce trecu de mine si nu i-am auzit pasii un timp, m-am catarat intr-un brad cu crengile groase pentru a putea vedea ce se intampla in fortareata. De sus, prin luneta am vazut fugar planul cetatuii, cred ca erau cam doua plutoane inauntru. Pe cele patru turnuri erau cate doua santinele, una la mitraliera, una cu pusca, ambii aveau benoclu. Spre sud, in partea cu frontiera aveau si ceva artilerie grea, langa zidul nordic am vazut ca ieseau mai multe antene, presupun ca era statul major, insa de aici din cauza turnului din centru nu reuseam sa vad nimic, apoi ca o lumina reflectata am zarit pusca lui, Eleonora, zacea pe o masa unde se mai gasea ceva munitie. Asa ca am decis sa cobor si sa-mi schimb punctul de observatie. Insa cand sa ating pamantul cu picioarele am jupuit un pic din scoarta pinului, lasand ca o rana sa se vada lemnul alb rozaliu. M-am oprit sa miros lemnul, care-mi aducea aminte de vremurile cand imi faceam ucenicia in tamplarie, unde mirosea a rumegus si a clei. Apoi incet am inceput in zig-zaguri sa-mi fac drum prin tufisurile de alun si fag. Am transpirat de la atata efort, insa corpul mi-era cuprins de un tremur continuu, simteam frig in loc de soare. Ajunsesem pe cealalta parte unde incepea padurea de mesteceni si pini, descoperisem doua posturi mascate, mi-am dat seama ca erau legate fiecare printr-un tunel subteran, caci pe de-asupra nu erau nici un fel de urme, chiar ma miram ca o fortareata atat de mica, are atata paza.
Trei ore m-am tarat aproape continuu, degetele mainilor imi tremurau iar transpiratia rece ce-mi curgea abundent de pe frunte imi intra in ochi. Am decis sa caut un loc unde sa ma odihnesc fara ca strajile care din cand in cand isi faceau rondul sa ma descopere adormit.
M-am trezit in sunetul unor topoare, aproape de mine cativa soldati dezbracati pana la brau taiau un copac, apoi dupa ce l-au curatat au plecat spre fort. Era agitatie in fort, am cautat un copac mai inalt si m-am catarat pe o craca, din partea aceasta, se vedea aproape tot fortul ca-ntr-o palma, m-am uitat prin luneta, dar totusi pe el nu l-am vazut. Dintr-o data mi-am simtit gura uscata, iar capul usor fara sange, daca nu m-as fi tinut de copac cu putere as fi cazut ca un sac, in mica piata am vazut ca ridicau o spanzuratoare, lemnul alb de pin in neconcordanta cu peretii galbui rosietici, parea ca iradiaza. Privii in sus spre cerul cu urme rosietice, ca lacrimile sa nu-mi inunde ochii, nu pentru ca nu as fi vazut atat de multe orori in razboi, ci pentru ca in suflet am crezut ca totul s-a terminat, ca pacea pentru care toti ne-am rugat si am luptat in sfarsit a venit. In piateta cele doua plutoane s-au aliniat ca la exercitiu. Mi s-a pus un nod in gat cand l-am vazut cu un sac in cap si cu mainile legate la spate escortat de doi soldati spre lemnul pur si alb al spanzuratorii, nu intelegeam atunci de ce pur si simplu nu l-au spanzurat de o craca din padure. Nu stiam multe din trecutul lui, atunci credeam ca se voia doar un exemplu si pentru ceilalti care ar mai fi incercat sa tradeze, sau sa nu execute ordinele.
Pe podium i-au scos sacul din cap, sub puterea luminii si-a coborat un pic capul, fata toata ii era acoperita de rani sangerande, dar totusi il vedeam cum zambeste calm, s-a indreptat si privea cu trufie spre cei din fata.
Nu credeam in dumnezeu, eram si eu printre acei tineri care credeau in viitorul luminos al imperiului, dar in acel moment ma rugam cu lacrimi amare, scanceam incet, apoi dintr-o data m-am oprit.
Am fixat luneta dupa vantul de vara, ce batea linstit strecurandu-se printre mesteceni facandu-i sa sune din frunze, am strans pusca in brate fixand-o adanc in omoplat si am tras.

sunt sau exist

Imi tot inchipui acel lan de floarea soarelui, eu sunt in mijlocul galbenului lui, mangai petalele ce inghimpa putin cu simtiti spinisori, cerul e atat de albastru ca ochii imi obosesc, iar soarele atrage dupa sine toate florile din lan. Ma pornesc cu mainile desfacute, florile imi ajung doar pana la piept. Imi tot inchipui acea imagine de ansamblu cu un om in mijlocul unui lan de floarea soarelui care se roteste cu mainile intise in parti, si care are ochii mijiti de atata lumina.
Ma trezesc iar cu gandurile puse vraf peste fumul de tigara agatat prin toata camera ca o panza, imi aprind iar acea tigara care intotdeauna este pe jumatate fumata, muzica lui Bregovic rabufneste pe fundal ca o perdea ce acopera zgomotele de afara. Urmaresc firele de praf ce se rotesc intr-o destinatie haotica pana dispar din raza de soare cazuta pe parchet, suflu fumul de tigara incet spre ele pentru a le mai schimba directia si a le mai adauga un pic de invigorare ca sa nu se depuna pe paharul meu jumatate gol cu urme de ruj, mi se face lehamite de atata lene, sunt asa de anemica ca nu pot ridica nici mana pentru a duce tigara la gura.
Vreau sa ies afara la aer... imi insfac din mers camera de fotografiat, de fapt sunt o fata ingrijita cand mi-e bine, toti cand ma cunosc raman cu impresia ca sunt o adolescenta bine crescuta, stiu totusi ca putin le pasa si ca nimeni nu da doi bani pe ce as putea fi eu, eu ce sunt?
E atat de bine afara, trebuie sa ies cat mai des, sa-mi aduc aminte tot timpul sa pretuiesc fiecare clipa, ca tot uit. Trotuarul este presarat cu mici crapaturi si are nuante de primavara, adica floricele strivite cazute din buchete. Mie nu-mi daruie nimeni flori primavara, de fapt nu-mi da nimeni nici intr-un anotimp, cineva mi-a spus ca sunt o tanara care se complace in tristete, si care sufera din toate, si bineinteles ca nu are dreptate, apropii obiectivul camerei de un ghiocel cu capul alb strivit de o urma, are o urma de melancolie ca n-a sfrasit in vreun paharut de plastic. Am sa-mi cumpar un buchetel de flori ca sa moara toate colegele mele de invidie, unul mai frumos.

Intra si nu se uita niciodata la mine se duce direct in camera ei, iese doar in chiloti si ma tot intreaba daca mi-am ales un scop in viata, de parca m-ar intreba ce mai fac. Intotdeauna este grabita si imi ia din tigarile mele, are vopsea pe incheieturile degetelor, imi place cum picteaza si nu vrea sa inteleaga nimic din ce-i spun eu, atat despre ea. Isi aprinde o tigara, semn ca astazi nu pleaca nicaieri, zambeste pierdut, are lacrimi in ochi, insa ma prefac ca nu am vazut pentru ca nu stiu ce sa-i spun, muzica lui Bregovic apasa si mai mult claritatea razei care invarte particolele de praf hoatic, observa buchetelul si zambeste putin, eu intorc repede capul spre fereastra ca sa nu trebuiasca sa-i raspund, desi ea stie ca nimeni nu-mi daruie flori.

Gandacelul mi se urca pe degetul aratator, indoi degetul in palma cand incearca sa desfaca aripile, si nu-l las sa-si ia zborul, simt cum totul in jurul meu se misca, toate ganganiile care fosnesc prin iarba, stau intinsa cu mainile si picioarele desfacute in cele patru zari. Ajung la sfarsitul cartii si inchid cartea, inchid si ochii, ma simt atat de neputincoasa, am aproape 20 de ani si ce am facut eu pana acum, ce scop am eu in viata? am trait atat si as vrea s-o iau de la capat, n-am avut o adolescenta frumoasa, poate din cauza ca n-am avut prieten, pe cineva care sa ma iubeasca, din cauza asta parca ma simt limitata in a face ceva. ce am facut eu pana acum? nimic. tot visez ca de la anu’ totul o sa fie altfel, cand ajung si in acel an plang ca nu am putu realiza ce mi-am propus, visez mult, si in toate visele sunt in centrul atentiei tuturor, toti baietii se uita doar la mine, iar eu nu le acord nici privire, sunt o inabordabila. Apoi ma trezesc indiferenta si ma gandesc cu ciuda ca sunt o lenesa, macar de m-as apuca sa fac ceva, sa scriu ceva frumos, original care sa tina in timp, insa stiu ca e foarte greu ca nu sunt formata ca scriitoare, ca n-am trait , ca n-am citit atat de mult incat sa stiu cum se poate scrie, sa scriu ceva care va fi nou si revolutionar, si iarasi imi dau seama ca marii scriitori au avut un motiv, un eveniment la baza, o mare iubire, o mare deceptie, o durere, suferinta prin care au trecut mii si mii de motive care acum mie nu-mi trec nici prin cap.

Hm, totul nu e decat un mare rahat si eu ii mai si ridic importanta, nimeni nu poate sa-mi impuna sa merg pe un oarecare drum, ci poate doar sa-mi arate cu degetul directia, eu singura imi voi alege calea. Ma simt singura, vreau cineva sa ma sarute, sa-mi mangaie parul, sa-mi zica cat sunt de frumoasa, si sa nu-mi spuna vorbe goale, sa nu incerce sa-mi arate calea cea dreapta, sa nu incerce nimic, sa stam intinsi in lanul de floarea soarelui si doar muzica lui Bregovic sa se auda in fundal. Scopul meu in viata este sa fiu admirata de toti, dar inca nu mi-am dat seama ce va fi de admirat la mine, sau ce calitati admirabile mi se vor descoperi, da.
Incerc sa-i scot mucul de tigara dintre degetele-i adormite de atata lumina, ma lungesc alaturi si incerc sa-mi pun mana ei sub cap. As adormi, insa ochii si mintea imi lustruiesc gandurile, primii le dau siguranta si infinitate, ultima le da patrunderea vie care nu-i lasa in pasivitatea impaienjenita a viselor. Simt ca ma cuprinde un fel de nostalgie pentru trecutul meu nenorocos, parca acum sunt alta, sunt nou nascuta, sunt tabula rasa, n-am nimic pe creier.
Imi simt mainile inghetate, le las asa pana incep sa ma doara buricele degetelor pana rozul unghiilor pare straveziu, apoi ma duc la chiuveta si dau drumul apei fierbinti peste ele, apa le cuprinde usurel iar din primul impact ca si cum nu apartin corpului meu degetele nu reactioneaza la fierbinteala, apoi ca o sageata senzorii durerii imi razbat in tampla si-mi dau de veste ca degetele nu mai pot rabda. Senzatia de a pune intotdeauna un deget rece pe burta calda, sau pe o parte calda a corpului imi da fiori placuti si-mi face placere sa constat ca sunt o persoana vie, sanatoasa care are reflexele nealterate, ba chiar date la maximum, cu aceasta mandrie incep sa-mi fumez ultima tigara din pachet. Fumul imi inteapa in traseul lui plamanii, imi ia forma pe dinauntru si incearca sa ma distruga, zambesc cand ma gandesc ca nu poate ... inca.

De ce o iubire ma macina in asa fel, urasc cand nu mi se zice ceva despre iubire atunci cand ea exista, dar incep sa cred ca totusi cand iubirea e in joc oamenii devin mai seriosi si se tem foarte mult sa pronunte, sa scoata la iveala sentimentul de teama sa nu fie raniti. Gandacelul acela care mi se urca pe deget si isi desfacea aripile doar cand era in varful degetului ma face sa ma gandesc ca totusi poti vorbi oarecum increzator despre dragoste doar atunci cand stii sigur ca vei „trage la tinta”, cand esti sigur ca ai feed backul pe care-l astepti. De fapt eu inca nu sunt gandacel, eu nu stiu daca am de la cine sa astept acel feed back care sper ma va salva.
Imi place sa calc pe covorul moale dansand si cu fata grava dupa Talijanska ca si cum ceea ce monologul cantaretului descrie imi infatiseaza anume starea mea, vreau doar sa dansez acum, sa fiu singura pe lume.

Plec departe. Ma tem de moarte...
Nu de moarte trebuie sa ma tem acum, ce legatura are asta cu moartea. Ma intind si-mi fac camasa cocolos pe post de perna, ca sa pot privi mai bine lungul raului, as opri ca Faust clipa asta, o fotografiez in minte pentru timpurile care va sa vie. Dunarea curge linistita oglindind in lungul ei azuriul cerului, iar vreau sa arunc dragostea mea in ea. Ce tot imi bat eu capul, ce parca as muri de foame, sau as muri impuscat de glontul nu stiu carui inamic, nimeni nici de gand nu are sa ma impuste, eu am sa traiesc pana la adanci batraneti si voi avea o nostalgie pentru tine pentru ca m-ai parasit atunci sau acum, nu conteaza....Un fluture mare in rotocoale ma curteaza, cred ca ii pare ca sunt buna de aeoroport, dintr-o data-mi simt lacrimile ca inunda obrazul, plang, nu stiu ce m-a apucat, plang tare, nimeni nu ma vede si nimeni nu ma aude, plang cu hohote. Plang cum n-am mai plans de mica, of, doamne, aveam nevoie sa ma descarc, scancesc si apoi imi reprosez ca plang ca proasta.

doua palme

Sunt ultima picatura de whiskey din sticla rasturnata pe masa ce cauta inghititura, sunt glontul care sfarteca vazduhul cautand o inima, sunt decibelul provocat de melodia ce cauta o ureche, se aude sunetul produs de atingerea in viteza a palmei de obraz, de doua ori.
Treziiiiireaaaa, iar e opt mah? Imi bag picioarele in ea de viata la ora opt, cand in gura ai un gust amar, zici ca mirosi a fericire, dar iti cam pute gura, iar pleoapele cantaresc doua kile, fiecare, iar somnul daca ar fi un personaj real, apoi, aici, in camera mea ar fi intins pe jos la podea, impuscat in cap si cu rana inca fumeganda. Apas pe toate butoanele ca sa opresc soneria telefonului, apoi incerc sa ma ce mi-e mama cand ma-ntind, si in sfarsit copacel cu parul valvoi prind o pozitie verticala pe scara umanitatii, veriga ultima si rationala a regnului animal, iau periuta si pasta de dinti si ma indrept cu pasi nesiguri ca a unui nou nascut in fiecare zi spre buda.
Urmeaza binecunoscutul sunet dublu produs iarasi la atingerea in viteza bla bla bla, cine dracu e asta, ieri cand ma uitam in oglinda eram altfel, imi frec ochii ca-n desene animate pana vad puncte albastre pe faianta, in oglinda totusi ma priveste cineva strain, bagami-as... ce dracu am fumat aseara, ma pisc de mana... tot ala ma priveste, pun mana sub capacul de toaleta si trosnesc cu putere, tot ala...doi, zece...doi, zece, dau proba de voce, si vocea e schimbata. Aaaaaaaaaaaaaa.
Cineva urla in mine, imi vine sa-l vars, sunt eu prins in pielea aceasta, a altcuiva. Ii mai dau doua palme desi ma doare, il sperii sa iasa, ii bag doua degete in ochi, am sa incerc sa stau linstit pe buda, sa apreciez situatia sau ridicolul ei. Asa ceva nu s-a mai pomenit, sa te culci tu, si sa te scoli el, sunt socat aproape, ar fi bine sa lesin, am auzit ca unii se trezesc. Dumnezeii si hristosii...
Imi revin incet incet...opt si douazeci, bagami-as...inca-s in chiloti, cu pasta de dinti pe fata, dar macar sunt iarasi eu, oricum sper ca seful meu sa nu ma astepte cu ochii mitraliera iar, ca-i sparg capul. Rad un pic si-mi invart ciorapii, piesa de imbracaminte care urmeaza neaparat dupa ce am pe mine chilotii, ma enerveaza la culme in filmele porno cand barbatii goi calare pufaiesc din greu cu ciorapii pe ei, albi ciorapii.
Intru la metrou in graba, simt cum curentul produs de trenul care vine imi loveste isteric obrazul, sar cate doua scari odata, incetisor, rupeti-ai gatul, imi soptesc. Ma inghesui cu capul in coafura blondei care a reusit sa se strecoare in fata mea, ca sa nu ma prinda usile. Si-a proptit fundul bombat in mine, apoi gratie masinistului am strans-o in brate, apoi ea pe mine, adulmecam aerul cu respiratie intretaiata langa urechea ei delicata imbracata cu un cercelus cu pietricica albastrie, apoi ne-am privit, si in sfarsit....cineva ne zice ca atentie ca se deschid usile, eu plec in stanga ea in dreapta.
Afara e soare de primavara, stingher parca, imi scot ochelarii striviti, scuip intr-o parte si apoi imi urmez calea de toate zilele prin parculetul fara frunze, dar plin de cacatei de caini de toate rasele.
Incerc pe trotuarul ingust sa depasesc o femeie mai plinuta, dupa doua incercari imi dau seama ca e grasa, brusc ma supar pe green pis, ca vrea ca sa salvam balenele albastre, la un moment mult asteptat cand greutatea corpului i s-a mutat masiv pe un picior, m-am strecurat cu un pardon pe varful buzelor ca o pisica pe langa ea, vrand sa trec fara sa o ating, dar cu rezultate palpabile.
La poarta ma intampina mosul portar, ce mai faci mos Ion, ce sa fac ma plictisesc, pai nu voiai sa devii nemuritor? Cine eu? Aaa da, vreau,pai si ce-o sa faci daca acum te plictisesti. Cred ca o sa ma plictisesc o vesnicie, hai o zi buna, hai...

Sunt cu aripile desfacute, sus, sus de tot, de asupra forfotei orasului, privesc cu cate-un ochi in jos, vad parcul si niste puncte plimbandu-se la brat pe alei ca prin labirinte, vad masinile ca niste gandacei aliniate in randuri, iarasi daca nu ai uitat se aude sunetul produs de atingerea in viteza a palmei de obraz, de doua ori.
Treziiiiireaaaa, gata nu mai urla, bah ce oameni, sa-mi scape berea din mana nu alta. Cine esti tul? Eu, mirat ma uit in spate, ca poate nu mie mi s-a adresat, normal daca stai si asculti dintr-o parte aceasta este o intrebare aproape retorica, pe care de obicei ti-o pui in oglinda cand ai pierdut o gramada de bani la bursa, sau o fata tocmai ti-a aratat cata ceapa valorezi, tu, tu mah, nu te intoarce. Va rog domnule, nu cred ca ne cunoastem ca sa vorbiti in felul acesta cu mine, ai nu ma-nnebuni, domnule dar, hai gata cu fandoseala, ce inseamna toata povestea asta, care poveste domnule, nu ma lua pe mine cu domnule si stiu ca stii la ce poveste ma refer. Parca l-as cunoaste de undeva daca l-as cunoaste. Daca la povestea cu peretele sa stiti ca am sa vi-l vopsesc chiar in seara asta, deja am cumparat vopseaua, are o spranceana ridicata, aa, stati un pic masina aia era a dumneavoastra? Inseamna ca suntem vecini de bloc si nici nu stiam, pfoai da ce fericire pe capul meu, zambesc ca-n desene animate cu dintii mult la vedere, sa stiti ca am un unchi care lucreaza la un service auto foarte bun, plus ca am asigurare la bicicleta, mah da ce spranceana are, sa nu se rupa de la incordare par eu ingrijorat, si de-odata imi da doua palme cam din senin, si doamne dumnezeule daca existi, dar ma indoiesc. In fata mea sta tipul de dimineata, stii tu, ala in al carui piele ma trezisem, imi pica mandibula pe jos, o cautai o stersei de cot si mi-o potrivii inapoi in gura, pentru ca asa ceva nu e posibil, cum ai dat de mine? Eu am dat de tine? Pai tu m-ai gasit, stai asa, trecem pe langa parc, apoi ne intoarcem si ne asezam pe o bancuta, cerul se uita atent la noi, dar noi tacem. Imi arata degetul, cer scuze ca ti l-am strivit, am acasa tifon, lasa. Tacem iar, ne uitam linistiti cuprinsi dintr-odata de o apocalipsa a calmitatii. Nu ma uit pe furis la el, cum as face de obicei, ii am trasaturile inca proaspete in minte, incretiturile fetei le stiu ca pe ale mele, de fapt amandoi ne uitam undeva departe, dupa statuia cu mainile ridicate la cer din centrul parcului, centrul pamantului. Scoate o tigareta o bate tacticos de pachet mi-o intinde mie, dau din cap ca nu, o mai bate odata de pachet apoi o pune la loc.
Nu stiu ce sa cred, ma mir de calmul meu, sunt atat de calm, si eu, crezi ca ar trebui sa ne adresam cuiva, scoate repede tigara, o bate de pachet, tot repede, o prinde cu coltul buzelor si o aprinde in graba, hehe crezi ca ne-ar crede cineva, ma intorc cu toata figura spre el, dar poate nu ni se intampla doar noua, si ce, crezi ca-i doare-n cur pe careva, de fapt da, eu daca nu inteleg ceva, nu pot sa fac pe altcineva sa inteleaga. Da si mie o tigara, pai parca ..., m-am apucat de azi dimineata. Dar tu nu prea esti vorbaret...lasa ca nici tu nu pari Seneca, cine...
Pe ziar cana de cafea a lasat un cerc, iar unde a curs mai mult lichid literele s-au dilatat, transformand presupun cuvantul razboi in ceva nedescifrabil, haotic si ilizibil, intocmai cum ar trebui scris acest cuvant, nu ma pot misca ca sa-mi largesc arealul vizibilitatii, imi vad creioanele ascutite bine cu care imi place sa desenez pe orice suprafata care ramane curata dintr-un raport sau dare de seama. Sorb incet din cana, imi tin buzele lipite de fierbinteala cafelei pana durerea devine insuportabila, apoi imi musc buza amortita.
Iau din biblioraft raportul despre constructia care urmeaza sa fie finantata, dar nu-mi pot inchipui decat cum se pun caramizile una cate una, cum se ridica schelele incet cu rabdare si calcule, cum mortarul incet se intareste. Ma sufoc, am pieptul strans ca-ntrun cleste, respir aer fierbinte, alerg spre baie si imi bag claia de par sub jetul rece al robinetului. Simt cum fierbinteala ma lasa, sunt lava incandescenta ce ma scurg de pe versantul unui munte, ard totul in calea mea, nu am mila de nimic, deshidratez orice imi iese in cale, sunt focul vesnic care mocneste in pieptul vulcanului si care astazi am explodat, oxigenul imi da puterea eterna, simt raceala raului cum ma raneste.
Merg incet nu ma grabesc, pentru ca ma intalnesc cu ea, trebuie sa fiu la sapte, insa voi intarzia un minut doua, sa nu zica ca sunt disperat cu punctualitatea. Ma gandesc sa-i cumpar o floare, insa mi-e rusine de lumea care se uita si ma judeca, pana imi dau seama ca mi-e indiferent ce crede lumea, ce te uiti mah, mind your own business, ce mah? Imi plac trandafirii albi, ei ii plac trandafirii frumosi, sunt ghimpele mic si ascutit de pe trandafirul tinut cu sfintenie langa inima celei mai frumoase fiinte de pe pamant, oups, imi pare rau ca te-am impuns in degetel, picatura din sangele tau sarat de culoare petalelor s-a scurs pe mine.
Sta cu degetul in gura si cu ochi tristi ma priveste, eu o privesc neajutorat cu mainile in buzunare, vrei sa ti-l tin eu, nu nu, e al meu. Mergem de-a lungul aleii cu fetele ganditoare, din cand in cand isi suge degetul cu suferinta neprefacuta in ochi.
O simt cum ramane un pic in urma nehotarata, ma ia de mana totusi, ma iubesti, o privesc de sus prin ochii mei inalti si dau din cap, din cauza nopdului din gat nu pot vorbi. Am sange pe mana, de pe mana ei, suntem acum uniti prin sange, ce? Au, ia seama ca se spala greu, nu conteaza.
Sunt adancit in visul copilariei cand o nuia e calul meu nazdravan, si cainele mi-e scutier de nadejde in uciderea balaurului, taurul bunicului, care conduce o armata de falnice urzici. Calul multifunctional devine automat cea mai de nadejde sabie, cu care secer urzicile fara mila, dar cum conducatorul lor, taurul nu prea e de acord cu uciderea in masa, ma ajuta cu o impunsatura in partea moale a spatelui sa-mi iau elan in planul de retragere. Zac fara suflare, printre lesuri de urzici, in mana simt pulsul unei inimi, iar scutierul meu devotat ma linge pe fata. Trezireaaaaaaaa, bagami-as iar e ora opt, am un gust dulce de sarut pe gura, iar in mana simt sanul ei, astept totusi infrigurat cele doua palme. Cineva imi ciufuleste ciuful, doamne visez oare, multumesc doamne, nu stiam ca esti asa credincios. acum da.
In fata zorilor ma simt altcineva, cel dinauntrul meu acum e la suprafata, nu cad prada panicii, acum am doi ochi noi, simturile ascutite, perceptia diferita si calculata, si urme de palme pe obraz.