2.degetul meu mic

Am un mod foarte ciudat de a tine o sticla in mana, o tin doar cu doua degete, cu aratatorul fac un inel in care tin gatul sticlei si cu mijlociul o sustin. Nu apuc decat sticlele mari cu toata mana, si intotdeauna imi pare ca le voi scapa pe jos. Mi-aduc aminte cand cu tata impreuna am cumparat prima sticla de doi litri de fanta, la sticla de plastic. Normal ca tata nu a fost de acord sa ia pisatul ala galben si asa mai departe, ce, compot acasa nu avem? Insa la insistentele mele, care eram un profesionist in santaje, extorcari, simulari si alte escrocherii in privinta induiosarii parintilor, tata a scos portofelul, sau de fapt a scos banii din buzunar, ca nu avea portofel, si mi-a luat-o. Sticla aia se dovedise insa atat de utila dupa ce am baut sucul, ca lui taica-miu numai ca nu-i mai parea rau, din contra credea ca a facut o buna ivestitie. La camp, la vie, la coasa, in padure, oriunde, trebuia sa iei apa cu tine, si sticla aceasta dovedise calitati uimitoare de stocare si manevrare, doar ca se incalzea cam repede la soare. Si uite ca intr-o dimineata cu soare cand mergeam la cosit, ne oprisem la izvoras sa umplem sticla cu apa, noi o numeam fanta, si asa a ramas in vocabularul nostru orice pet, oricare bautura ar fi continut, dupa ce am umplut-o cu apa rece si cristalina nu stiu cum am reusit sa o scap pe jos, imi alunecase cred de la apa ce siroia pe ea sau de la degetele mele strambe, insa am scapat-o direct pe trotuar. Si cum inainte nu se folosea plasticul de azi, adica rezistent la cazaturi, fanta mea a crapat. Am ramas asa cu mainile in aer, nu-mi venea sa cred, iar taica-miu a luat-o si a intors-o invers sa nu mai curga apa din ea, lasa mah cascatule ca o lipim acasa cu ceva. Tin minte in studentie, odata de Craciun venisem acasa la ai mei, trecand pe langa vechiul beci pe un raft plin de praf si panza de paianjen era fanta aia lipita cu smoala plina cu un lichid galben, intrand in casa voiam sa-i aduc aminte tatei despre ea, insa am uitat si acum mi-am adus aminte de ea.

Nu prea stiam sa ma bat cand eram mic, la scoala aveam reputatie de baiat cuminte, baiat de-nvatator, insa se mai intampla sa ma iau la bataie cu vreun prieten sau dusman, si sa-mi dea bulionu’ pe afara ori mie ori lui. Ma descurcam cat de cat, daca aveam un adversar mai mare insa recurgeam pe loc la tactica te spun lu’ tata, si mai intotdeauna cat am fost in scoala mergea. Tata avea o reputatie cam proasta in privinta batailor, era foarte bataus, ii cam stia lumea de frica, si ca profesor deseori recurgea la cate o palma cand nu erai cuminte de-ti sareau mucii pe pereti. Si nu arareori imi reprosa, da-i ma, nu-ti fie frica, da fara mila, asa zicea el. In liceu insa am invatat la liber tranta, lupta noastra traditionala, seara doar in chiloti pe covorul din mijlocul camerei ne luam de ce ne puteam apuca si ne aruncam pe paturi scaune, noptiere, pana cineva dadea semne de oboseala, sau vanataile dureau prea tare. Insa cea mai tare bataie am luat-o in perioada liceului, cand venisem in satul meu la discoteca, si unii de ani mai mari ca noi incepusera sa se ia de gasca noastra, de fapt era o tradare, unul de al nostru ne-a parat. Dupa ce am pus doi jos, au tabarat vreo 4 asupra mea si mi-au dat pana m-au lasat lat. Nu ramasesem cu mari vanatai, caci acasa mi-am pus ghiata pe fata si pasta de dinti, nu mai tin minte de unde o stiam p’asta cu pasta, dar cred ca a ajutat, caci dimineata cand a venit politistul de sector sa ne intrebe care si cum, eram doar cu o vanataie sub ochi, spre disperarea mamei.
Insa cand am crescut am invatat sa ma bat si sa ma apar cu succes, totusi rareori intram in batai, iar cand vedeam ca am adversari prea puternici nici nu intindeam coarda. Din cauza ca nu stiam cum sa tin pumnul, odata cand i-am aplicat un uperkut unui destept, mi-am rupt cateva oase ale degetelor mele, si cateva saptamani a trebuit sa port o atela cu ghips. De ce am pornit-o pe asta cu bataile? Voiam sa zic despre degete ca nu prea resimteam loviturile dupa, aveam oase tari, asa o linisteau doctorii pe maica-mea intotdeauna dupa vreun accident cu bicicleta si apoi cu motocicleta, o sa-i creasca la loc si asa mai departe, si-mi faceau cu ochiul, doctorii.

Pe prima mea mare iubire din liceu o chema, nu stiu, hai sa-i zicem Irina, iar cand o tineam de mana intotdeauna isi strecura degetul mic printre inelarul si degetul meu mic, zicea ca astfel legatura noastra este de nedespartit. Acum ca sunt batran si nimeni nu ma mai iubeste, imi dau seama de nepretuirea acelor clipe cand frematam cand o strangeam in brate si o sarutam usor, apoi din ce in ce mai complicat, dar totusi nevinovat. Scot din vechile albume cu fotografii, poza ei, ii mangai obrazul din poza cu degetele mele noduroase, simt inauntru meu o caldura care ma cuprinde si o lacrima care-mi inunda obrazul. Acum as da totul pentru un minut in bratele ei, sau o ora cum zicea Eminescu, o ora si sa mor. Cred ca as fi fericit. A doua mea mare iubire era pentru mine un fel de pact, pe fata sa zicem ca o chema Irina, insa ei niciodata nu i-a placut degetele mele, ma si tachina cateodata. Era foarte frumoasa si familia ei era foarte bogata, pe atunci incercam sa invat oamenii si invatam sa nu-i judec. Irina era foarte arivista, invata foarte bine, se punea bine cu toti profesorii si cu toate persoanele care o interesau, era atrasa de putere, faima, lucruri scumpe, va ganditi ce o fi gasit la mine? Exact, si eu cateodata imi puneam intrebarea, desi sa stiti ca atunci in liceu eram un fel de vedeta, dar nu insist acum cu asta pentru ca sunt modest de data aceasta. La inceput nu-i placea de mine, pentru ca nu ma cunostea, ei nu-i placeau cei care ramaneau necunoscuti pentru toata lumea. A fost prima fata care a facut primul pas in a ma cunoaste, m-a luat de mana, m-a dus in cancelarie si apoi m-a sarutat. Atunci eram doar recunoscator, mai tarziu incepusem sa-i apreciez valoarea ei de vulpe sireata, mi-am dat seama ca o sa ajunga departe, repede. Mi-a daruit odata un inel din titan cu un craniu incrustat pe el, ca un roker ce ma aflam, pretuiam astfel de daruri, si a incercat sa mi-l puna pe inelar, dar se dovedi prea larg, eu l-am pus pe aratator care era putin mai gros insa ea mi-a zis ca relatia dintre noi nu va dura daca-l voi tine pe aratator, acum nu stiu daca o relatie are vreo legatura cu degetele, insa cam peste o luna un vechi prieten de al meu mi-a marturisit ca-i place de ea, eu m-am gandit la costul de oportunitate si i-am cedat-o. Nimeni nu m-a inteles dupa asta, am tras concluzia ca sunt geniu, doar aia nu sunt intelesi de contemporani. Era cevad e genul : „Nobody is perfect, I’m nobody, thus I’m perfect”. Apoi am plecat la facultate si asa mai departe.

1.degetul meu mic

Acum parca ma simt ciudat vorbind despre ele, despre degetele mele, si ma cuprinde un pic melancolia acelor vremuri, melancolie care necesar apare cand iti amintesti de vremuri de altadata, vremuri care intotdeauna iti par cele mai frumoase, cele mai bune, dintre cele pe care le-ai trait si pe care nu stiu daca apuc sa le mai traiesc. Din cand in cand ma uit la maini mele, imi intind palma spre fereastra, las ca lumina sa-mi treaca printre degete, au ramas la fel de-a lungul timpului, pielea insa s-a mai incretit, dar forma lor a ramas la fel, le zambesc si le felicit ca au ajuns pana la aceasta varsta toate la un loc, desi au avut destule ocazii sa se desparta.
Stiu ca nu poti gandi cu degetele, desi la cate stiu sa faca ar trebui sa aiba acolo in burice un creier mic, micut. Cu ele stiu sa pictez cat de cat onorabil, stiu sa fotografiez, sa fac fel de fel de mancaruri delicioase sau doar mancabile, sa scriu mult si frumos, sau urat si prost, stiu sa pescuiesc, sa joc sah, sa jonglez cu creionul printr ele, sa dau mana cu prietenii si cu restul, sa arunc pietre facand broscuta pe lac, sa-mi sprijin savant capul, scarpinandu-ma profund in crestet in cautarea unei idei, sa mananc seminte la un meci, sa mesteresc ikebane sau orice alt obiect util si inutil, sa tastez repede la calculator fara sa ma uit la taste, sa rup iarba si s-o arunc in sus asa de nebun, sa fumez, sa inot, sa fac masaj, sa construiesc castele de nisip pe malul marii sau al oceanului, sa mangai sanul unei femei, sa prind fulgii iarna cand ninge, sa tin lingura, cutitul si furculita cand mananc, sa tin telefonul cand vorbesc, sa gesticulez sau sa arat semne obscene, sa lansez zmei cand vantul jucaus face pe nebunul, sa-mi leg sireturile, sa cant un pic la chitara, adica sa zdrangan un pic, sa simt finetea fainii proaspat macinata, sa rasfoiesc filele unei carti, sau sa scriu cu penita randuri siruite drept pe o coala de hartie alba, sa bat darabana cand ma plictisesc, sa scot ochii cuiva la nevoie, sa butonez telecomanda, sa modelez din plastelina sau argila cele mai nastrusnice figurine, sa aprind un foc in orice conditii meteorologice, sa cos nasturii si chiar sa peticesc cate o gaura, sa pipai clapele pianului, si bineinteles ca multe alte lucruri mult mai importante decat cele pe care le-am enumerat.

La gradinita maica-mea ma dadea doar cat era anul scolar, cand venea vacanta ma lua acasa, sa ma educe ea. Cand treceam pe langa gardul gradinitei imi vedeam colegii cuminti care ma priveau lipiti de gard, precum privesc pasarile inchise in colivie pe cele care zboara nestingherite in inaltul cerului. Spre deosebire de alti copii de varsta mea, paream cu cativa ani mai in varsta si eram si foarte inalt, chiar si in scoala, atat timp cat am invatat nu a fost cineva mai inalt ca mine. Insa la gradinita se observa chestia cu inaltimea cel mai usor, stiu si acum mame ingrijorate de greutatea si de inaltimea copilului lor, daca cumva nu se dezvolta saracutul cum trebuie. Si toata vara cat era ziua de lunga umblam lela prin lanurile de grau, pe la iaz, la scaldatoare, pana pe la trei cand veneau acasa si cei de la gradinita ca sa ne punem serios pe treaba. Strada pe care am crescut eu, sau mai bine zis mahalaua, se numea Fluturica, nici acum nu stiu de unde are denumirea aceasta, dar inca nu ma deranjeaza aceasta problema. Deci cum ziceam mahalaua noastra era cel mai nou cartier din sat, prin urmare mai toti vecinii nostri erau tineri si in concluzie copii erau foarte multi, la o simpla numaratoare pe care o fac in gand erau cam la o suta de copii de la 1 la 18 ani. Asa ca companioni mai intotdeauna aveam, aveam o gasca propriu zisa, pentru ca strada noastra era impartita neoficial de catre noi copii in trei parti, colturile si centrul, capatul strazii era coltul, eu eram din centru, unde era si cea mai mare distractie, insa deseori mai treceam si pe la colturi, depindea de perioada, de verisoarele prietenilor mei venite in vacanta de vara si asa mai departe. Dar nu doar educatia m-a impiedicat sa nu prea am treaba cu gradinita, ci micile accidente, in care nimeream absolut uimitor, de exemplu daca ai auzi ca un copil de 4 ani si-a prins degetele in cureaua de transmisie a unei combine care facea baloti de paie la cativaisprezece kilometri de cea mai apropiata localitate, voi ce ati crede, se poate intampla asa ceva? Sau ce ati crede daca la spital, langa copilul dumneavoastra care are o mica julitura la cot, se aseaza un copil care are atarnanda o veverita cu coltii aia din fata bagati adanc in degetul aratator, inca vie si asa mai departe? Sau un alt copil cu claviculele rupte din cauza ca a cazut dintr-un plop de la vreo 4 metri inaltime in coate, pentru ca mainile ii erau ocupate cu doi pui de gugustiuci? Sau alt drac de copchil care are tatuata o moneda de 20 de copeici, dar cu tot cu moneda exact in palma, moneda fiind inainte de asta adusa la mica etmperatura de 200 de grade Celsius, atat cat sa nu topeasca aliajul monedei din 1985? Sau cu degetelul aratator taiat in doua pe lung pana la cea mai apropiata incheietura, incercand sa taie cu fierestraul o scandura pentru o sabie de lemn? Well, ati zice ca am avut o mama cu nervi de otel si asa mai departe.

0.degetul meu mic

Am cu mine fragmente intregi infipte in memorie din copilaria, care acum imi pare atat de indepartata, amintiri aproape fizice: juliturile de la genunchi care nu reuseau niciodata sa-mi treaca, mirosurile specifice anumitor locuri, senzatiile pe care le-am trait in fel de fel de intamplari, imaginile vii si exacte cum erau atunci cand inca nu alegeam binele de rau din necunostinta de cauza, gandurile si temerile care imi ghidau viata, senzatia de protectie si de nemurire, jocurile care ma faceau sa plec dimineata de acasa si sa ma intorc flamand si murdar seara, dar cu zambetul larg pe fata slinoasa, prieteniile si secretele care ne legau facandu-ne frati de cruce, sau curiozitatea enorma pe care mi-o trezeau fetele de varsta mea, gustul caiselor verzi care imi faceau gura punga, povestile auzite de la ai mei. Acum insirand astea, chiar acum, am devenit din nou strengarul blond si un pic slabut, cu ochii albastri de curiozitate, in pantalonii scurti albastri cu dunga alba care cu cativa ani in urma erau ai surorii mele, si care sigur nu mai puteau continua traditia de ai purta cumva alt fratior daca s-ar mai fi nascut. Povestioara asta nu e exact istoria degetului meu cel mic, nu, acum sincer, nici nu gasesc un motiv pentru care as incepe o povestioara, nu sunt deloc special sau cu cateva stele in frunte. Am spus asta cu un ton ca sa nu credeti ca as incerca sa ma compar cu ditamai clasicii de-au trait cine stie ce aventuri si experiente dramatice sau istorice de cine stie ce avengura, nu. Povestea mea este un sir de amintiri ale celui mai umil si obisnuit baietel, baiat, adolescent, barbat si mosnegut intr-un sfarsit, care incearca sa dovedeasca, sa-si dovedeasca mai exact, ca adus o viata de om plina, cu pietre mari, cu pietre mici, cu nisip si cu doua beri de-asupra, conform anecdotei aleia ((unde pietrele mari sunt evenimentele majore din care-i facuta viata, nasterea, botezul, nunta, primul copil, nu stiu, mai sunt vreo cateva, apoi viata mai e compusa si din pietricele, evenimente importante pentru tine pentru ca sa-ti traiesti viata cumsecade si sa te bucuri de ea: prima masina, absolvirea facultatii, o zi de nastere, prima experienta sexuala (bine asta trebuie incadrata la evenimente majore), castigarea unui meci cu echipa ta, o calatorie undeva intr-o tara indepartata, si in sfarsit nisipul adica tot ce-ti umple viata de zi cu zi, o dimineata in care soarele iti straluceste, sarutul primit de la fiinta draga, o cafea buna, o melodie care te face sa zbori, orice, fapte care te fac sa zici ca merita sa traiesti pentru ele. Despre alea doua beri nu zic nimic.

Degetele mele sunt strambe, subtiri, noduroase, degete de care m-am rusinat tot timpul cat am fost copil, cand am crescut am inventat o poveste despre ele care ma facea un fel de erou in fata altora. Eu intotdeauna am fost bun la nascocit povesti, cred ca pentru ca stiu sa mint foarte frumos, povestea mea era ca pe la varsta de patru ani, cand in curtea noastra taica-meu construia fel de fel de acareturi si anexe pentru o adevarata gospodarie, avea si o presa de facut caramizi, pui mortarul apesi butonul, hop caramizile, facute dreptunghi, doar le pui la cuptor si gata. Pai eu bagasem degetele mele intregi, degetele alea de copil exact sub presa aia, care mi-a sfaramat degetelele mele. Prin urmare cateva luni am umblat cu sechele de sarma pentru sustinerea oaselor, sa stiti ca m-a durut enorm, si am si acum cateva sarme/sechele d’alea puse undeva deoparte.
Nu stiu de ce, dar degetele mele ieseau in evidenta aproape intotdeauna cand vorbeam cu cineva strain, si bineinteles ca trebuia sa repet iarasi povestea mea si sa primesc parerile de rau. Degetele mele imi erau foarte utile asa cum erau ele, adica nu ma simteam timorat ca degetul mic imi era indoit foarte mult spre inelar, aratatorul, mijlociul si inelarul cu inchieiturile prea mari, iar singurul deget cat de cat normal era degetul mare, nu, nu. Pentru mine erau degetele mele perfecte, cum sunt si pentru tine degetele tale, ceva de genul.
Cum tatal meu stia sa mestereasca orice, sau aproape orice, am prins si eu repede gustul pentru mestesuguri, imi ciopleam o sabie, un pistol, un tractoras din bucati de lemn, stiu ca toata lumea le zicea masinute, dar eu le ziceam tractorase, cred ca din cauza ca m-am nascut la tara si am crescut acolo. Imi aduc aminte si acum lada cu tot felul de jucarii, de la cele cumparate de tata sau de mama pana la cele facute de mine sau de sora-mea. Bineinteles ca mesterind tot felul de chestii, se intampla sa-mi bestelesc degetele foarte des, asa ca intotdeauna aveam rani proaspete sau tot felul de bandaje facute in graba, cu o fasie de tifon si cu o frunza de patlagina, frunza care facea minuni intotdeauna, pentru ca stiam ca e frunza magica. Mai intotdeauna degetul aratator era cel care suferea cel mai mult, cred ca era cel mai exploatat deget, stiu ca ajunsesem sa pierd sensibilitatea palpatiei cu el, adica am pierdut unul din cele cinci simturi, intr-atat de uzat ajunsese.

Hora din Moldova

tatal meu

by Anne

Tatal meu e un vechi aristrocat si ce e mai rau - este milionar, conduce un jaguar sovereign, si intotdeauna poarta mica ghilotina pentru a taia capul tigarii pe care o poarta intr-un portcigarette de piele, tatal meu iubeste la nebunie jazz-ul si toata vara sta in elvetia, tatal meu joaca intotdeauna bridge doar cu oameni ai caror titluri sau nume poarta la mijloc von, of sau de. Tatal meu iubeste la nebunie vanatoarea.

Inainte de nasterea surorii mele mai mici, tata a decis sa plece in Africa, era o chestie de onoare, ceva legat de clubul pe care el il frecventa, si-a luat si hambrusch-ul cu doua tevi cu el, si s-a intors peste doi ani cu cateva capete impaiate pentru biblioteca zicea el. Blanche mergea si putea sa zica cateva cuvinte deja, tatal meu a plans cand a strans-o in brate si pe manuta ei mica i-a fixat o mica bracelete de fildes cu inscriptii, cand am crescut Blanche a vandut-o si si-a luat un mini, Blanche il iubea pe tata pentru ca ii putea satisface miriadele de necesitati si nevoi de adolescenta scapatata. Blanche a dezvoltat de mica o pasiune pentru muzica, tata a dat-o la cel mai bun profesor de pian din regiunea unde stateam iernile, iar vara cand toata familia pleca in Elvetia, Blanche statea la Viena si lua cursuri de pian.

Tatal meu il citea pe Churchill ca scriitor si deseori il prindeam in biblioteca ascunzandu-si manuscrisele, dupa ce pleca, ma grabeam sa-i miros stiloul toledo cu penita de aur patat de cerneala. Tatal meu avea respectul tuturor doar prin simpla mostenire a titlului parintilor sai, insa el s-a ridicat in ochii tuturor prin caracterul sau. Atitudinea corecta pe care o afisa in orice situatie si cu orice personalitate sau persoana i-a facut pe toti sa-l recunoasca ca pe un nobil distins.

Tata nu ne-a aratat mari semne de afectiune, era intotdeauna sever cu noi, insa seara intotdeauna venea langa paturile noastre si ne privea mut cu lacrimi in ochi, eu il asteptam in fiecare noapte sa vina, ma prefaceam ca dorm, si dupa ce inchidea usa puteam sa adorm. Tata ne-a oferit educatia cea mai buna, ne-a oferit tot ce ne-am dorit, cu mici exceptii. Stiu ca ati observat ca scriu textul acesta cam rece fara o lacrima in coltul ochilor. Insa fac asta pentru ca acesta a fost spiritul lui, eu nu am fost ca alintata de Blanche, pe care o lua in genunchi si-i citea poeziile lui Poe, si cu care dupa ce avea o intrevedere cu cineva in cabinetul lui juca tabinet, nu ...
Tatal meu e un milionar, si ceea ce e mai rau e un vechi aristocrat. Blanche la 19 ani conform unui binecunoscut scenariu, pe care tata l-a prevazut cu ani inainte, a fugit cu un actor american in statele unite, eu m-am maritat cu un lord ce poarta titlul de sir, de varsta tatei, si acum am un mic copil pe care l-am numit ca pe tata. La inceput tata intotdeauna m-a privit pe mine ca pe un fiu, astfel pe mine m-a invatat sa trag foarte bine cu arma, sa calaresc, si sa joc sah si sa fac modele de avioane de lupta, in schimb pe Blanche a dus-o la cursuri de pictura si a cerut sa i se predea susnumitele cursuri de piano.

La seratele date de mama, tata o lua intotdeauna pe Blanche de mana, iar pe mine mama, Blanche avea o deosebita dexteritate si presupun ca mult talent in ale piano-ului, pe cand eu aveam o voce foarte frumoasa si eram interpreta, desi deseori faceam duo si Blanche stia sa culeaga aplauzele.

Blanche a facut un accident de masina, iar tata crezand-o moarta a vrut sa se impuste cu hambrusch-ul in gura, insa chiar atunci am intrat eu in biblioteca. Blanche a supravietuit si astazi este o actrita de succes.