0.degetul meu mic

Am cu mine fragmente intregi infipte in memorie din copilaria, care acum imi pare atat de indepartata, amintiri aproape fizice: juliturile de la genunchi care nu reuseau niciodata sa-mi treaca, mirosurile specifice anumitor locuri, senzatiile pe care le-am trait in fel de fel de intamplari, imaginile vii si exacte cum erau atunci cand inca nu alegeam binele de rau din necunostinta de cauza, gandurile si temerile care imi ghidau viata, senzatia de protectie si de nemurire, jocurile care ma faceau sa plec dimineata de acasa si sa ma intorc flamand si murdar seara, dar cu zambetul larg pe fata slinoasa, prieteniile si secretele care ne legau facandu-ne frati de cruce, sau curiozitatea enorma pe care mi-o trezeau fetele de varsta mea, gustul caiselor verzi care imi faceau gura punga, povestile auzite de la ai mei. Acum insirand astea, chiar acum, am devenit din nou strengarul blond si un pic slabut, cu ochii albastri de curiozitate, in pantalonii scurti albastri cu dunga alba care cu cativa ani in urma erau ai surorii mele, si care sigur nu mai puteau continua traditia de ai purta cumva alt fratior daca s-ar mai fi nascut. Povestioara asta nu e exact istoria degetului meu cel mic, nu, acum sincer, nici nu gasesc un motiv pentru care as incepe o povestioara, nu sunt deloc special sau cu cateva stele in frunte. Am spus asta cu un ton ca sa nu credeti ca as incerca sa ma compar cu ditamai clasicii de-au trait cine stie ce aventuri si experiente dramatice sau istorice de cine stie ce avengura, nu. Povestea mea este un sir de amintiri ale celui mai umil si obisnuit baietel, baiat, adolescent, barbat si mosnegut intr-un sfarsit, care incearca sa dovedeasca, sa-si dovedeasca mai exact, ca adus o viata de om plina, cu pietre mari, cu pietre mici, cu nisip si cu doua beri de-asupra, conform anecdotei aleia ((unde pietrele mari sunt evenimentele majore din care-i facuta viata, nasterea, botezul, nunta, primul copil, nu stiu, mai sunt vreo cateva, apoi viata mai e compusa si din pietricele, evenimente importante pentru tine pentru ca sa-ti traiesti viata cumsecade si sa te bucuri de ea: prima masina, absolvirea facultatii, o zi de nastere, prima experienta sexuala (bine asta trebuie incadrata la evenimente majore), castigarea unui meci cu echipa ta, o calatorie undeva intr-o tara indepartata, si in sfarsit nisipul adica tot ce-ti umple viata de zi cu zi, o dimineata in care soarele iti straluceste, sarutul primit de la fiinta draga, o cafea buna, o melodie care te face sa zbori, orice, fapte care te fac sa zici ca merita sa traiesti pentru ele. Despre alea doua beri nu zic nimic.

Degetele mele sunt strambe, subtiri, noduroase, degete de care m-am rusinat tot timpul cat am fost copil, cand am crescut am inventat o poveste despre ele care ma facea un fel de erou in fata altora. Eu intotdeauna am fost bun la nascocit povesti, cred ca pentru ca stiu sa mint foarte frumos, povestea mea era ca pe la varsta de patru ani, cand in curtea noastra taica-meu construia fel de fel de acareturi si anexe pentru o adevarata gospodarie, avea si o presa de facut caramizi, pui mortarul apesi butonul, hop caramizile, facute dreptunghi, doar le pui la cuptor si gata. Pai eu bagasem degetele mele intregi, degetele alea de copil exact sub presa aia, care mi-a sfaramat degetelele mele. Prin urmare cateva luni am umblat cu sechele de sarma pentru sustinerea oaselor, sa stiti ca m-a durut enorm, si am si acum cateva sarme/sechele d’alea puse undeva deoparte.
Nu stiu de ce, dar degetele mele ieseau in evidenta aproape intotdeauna cand vorbeam cu cineva strain, si bineinteles ca trebuia sa repet iarasi povestea mea si sa primesc parerile de rau. Degetele mele imi erau foarte utile asa cum erau ele, adica nu ma simteam timorat ca degetul mic imi era indoit foarte mult spre inelar, aratatorul, mijlociul si inelarul cu inchieiturile prea mari, iar singurul deget cat de cat normal era degetul mare, nu, nu. Pentru mine erau degetele mele perfecte, cum sunt si pentru tine degetele tale, ceva de genul.
Cum tatal meu stia sa mestereasca orice, sau aproape orice, am prins si eu repede gustul pentru mestesuguri, imi ciopleam o sabie, un pistol, un tractoras din bucati de lemn, stiu ca toata lumea le zicea masinute, dar eu le ziceam tractorase, cred ca din cauza ca m-am nascut la tara si am crescut acolo. Imi aduc aminte si acum lada cu tot felul de jucarii, de la cele cumparate de tata sau de mama pana la cele facute de mine sau de sora-mea. Bineinteles ca mesterind tot felul de chestii, se intampla sa-mi bestelesc degetele foarte des, asa ca intotdeauna aveam rani proaspete sau tot felul de bandaje facute in graba, cu o fasie de tifon si cu o frunza de patlagina, frunza care facea minuni intotdeauna, pentru ca stiam ca e frunza magica. Mai intotdeauna degetul aratator era cel care suferea cel mai mult, cred ca era cel mai exploatat deget, stiu ca ajunsesem sa pierd sensibilitatea palpatiei cu el, adica am pierdut unul din cele cinci simturi, intr-atat de uzat ajunsese.